Orice legătură cu personaje reale sau cu afirmaţiile lor apărute zilele acestea prin presa românească este pur întâmplătoare. ;-) Simt însă că poate n-ar strica să reiau, cu actualizarea datelor, un articol publicat acum vreo 4 ani. Pentru cât suntem de zbuciumaţi, suntem uluitor de constanţi în comportamente, se pare. Articolul se numeşte “Comunicarea democratică vs. vacarmul totalitar”.
La un moment dat, în anii studenţiei, am participat, în cadrul Civic Education Project condus de americani (trădătoarea de mine!), la o dezbatere cu tema: „Sunt societăţile balcanice mai predispuse la totalitarism”? Era vorba de o dezbatere din aceea studenţească, pe modelul lui Karl Popper, în care, împărţiţi în echipe, trebuia să aducem argumente valabile, solide şi bine cântărite atât în favoarea cât şi împotriva acestei afirmaţii. Regulile dezbaterii erau foarte clare, fiecare parte având la dispoziţie un număr de minute şi o alternanţă clară la microfon. În timp ce vorbeau „adversarii”, era interzis să-i întrerupem, şi ar fi fost şi contraproductiv pentru rezultatul jocului, întrucât am fi ratat porţiuni importante din argumentaţia lor şi, prin urmare, nu le-am mai fi putut aborda la modul credibil.
Nu reţin acum argumentele pe care le-am folosit în momentul acela, cert este că însăşi exerciţiul dezbaterii era de substanţă profund antitotalitară. Au trecut de atunci mai bine de 15 ani. M-aş fi aşteptat ca exerciţiul acesta să prindă, cel puţin în dezbaterile parlamentare sau politice, dacă nu chiar la nivelul omului de rând. Acum înţeleg însă mult mai bine conexiunea directă dintre stilul de comunicare şi predispoziţia la totalitarism. Căci iată, în România anului 2015, lumea încă nu vorbeşte ca să comunice. Am impresia că în România lumea vorbeşte doar ca să se audă, sau mai bine zis, ca să îl acopere pe celălalt – ori, din păcate, doar ca să jignească. De parcă demolarea aproapelui e echivalentă cu consolidarea soclului propriu.
Poate că nu se întâmplă doar în România, poate că doar acolo mă doare pe mine mai tare când observ. Lipseşte comunicarea ziditoare. Discuţiile nu se deschid pentru schimb reciproc, pentru informare, pentru cunoaştere autentică, pentru a face posibilă conlucrarea. Oamenii nu vorbesc pentru a (se) aprofunda ori înţelege. Am impresia că vorbesc doar ca să se exhibe. Par că vor doar să fie ascultaţi şi aprobaţi.
E poate de înţeles după ani de oprimare, de lipsă, interzicere sau manipulare a informaţiei, după ani de dictatură, de adulare obligatorie, când eram solidari doar pe la colţuri. Când totul era de formă. Când am încetat să căutăm adevărul, pentru că adevărul şi realitatea erau prea greu de conciliat. Dar a trecut totuşi deja amar de vreme din ‘89 până azi şi noi încă n-am învăţat să gândim liber, să ne asumăm propria viaţă, comunitatea şi ceea ce ni se întâmplă. Iar adevărul nu-l căutăm nici astăzi. Nici măcar în noi înşine. Nici măcar adevărul despre noi înşine.
În majoritatea ocaziilor se poate observa că românii nu aduc argumente obiective, măsurabile, în sprijinul părerilor lor. Dar cu toate astea, ei nu au păreri, ci direct convingeri. Opune-le o opinie proprie, un argument diferit, sau chiar şi numai o trăire a ta, personală dar autentică: dacă e alta decât a lor se vor simţi încolţiţi. Nu sunt învăţaţi să le acomodeze.
S-ar părea că nu suntem, încă, învăţaţi cu libertatea celui de lângă. Se discută numai în termeni categorici.
Vei simţi prin urmare venele încordându-se, piepturile palpitând a spaimă, coardele vocale sărind imediat pe partitura de atac. Devii ameninţător fiindcă îi „obligi” să cunoască. Şi să se cunoască. Să intre şi să iasă din ei înşişi. Să accepte inacceptabilul. Că oamenii sunt diferiţi. Că oamenii gândesc diferit. Că oameni diferiţi care gândesc diferit există. Că optimul nu se poate atinge decât prin colaborare. Mi se pare că ei nu vor asta. Nu parteneri de construcţie caută ei. Nu de asta au deschis discuţia. Nu ca să împartă, ci ca să aroge. Nu ca să comunice aşezat, sistematic, profund, util, ci ca să se autoconfirme isteric, facil şi păgubos.
Dacă intervii cu mai mult decât vorbăria seacă şi pur formală a atoateştiutorului, ai încălcat un cod tacit şi ieşi în evidenţă. Dacă încerci să aduci în discuţie aspecte obiective, ai picat dintr-o farfurie zburătoare tocmai în farfuria românească în care bălteşte ciorba tulbure a lui câte puţin din toate şi din nimic serios. Vocile schimbă registrul: fie devin imediat stridente ca să te acopere încă înainte de a te asculta sau măcar auzi, fie un oftat sau o tăcere penibilă pasează imediat tema în ceva mai neutru sau mai puţin „periculos”. Ţi se închide practic gura. Şi te simţi, în cele din urmă, vinovat. Eşti pedepsit fiindcă nu te-ai mulţumit să dai pasiv din cap ci ai vrut să participi activ. Pot înţelege că oamenii vor doar să fie ascultaţi, dar mi-e greu să accept că vor să îi asculţi doar pasiv, şi nu activ. Adică să vorbească doar de dragul de a vorbi, ca să încarce eterul fără vreun rost ori vreo finalitate utilă nici pentru tine, nici pentru ei. În condiţiile acestea, cum să mai reuşeşti să îi înţelegi – aşa cum ar avea ei nevoie poate să fie înţeleşi? Şi în fond, cine să mai asculte când toţi vrem doar să vorbim?…
Prea puţini oameni sunt dispuşi să schimbe între ei idei şi trăiri ca de la egal la egal. Prea puţini sunt dispuşi să intre în fundamental, să îţi deschidă realmente viaţa lor sau să înveţe unii de la alţii. Prea puţini oameni vor să afle ceva nou.
Cu toţii, însă, vorbesc.
În frenezia superficialelor monologuri suprapuse se sare inconsecvent de la una la alta, convingerile se decretează pătimaş şi inchizitorial şi nimeni nu pare interesat să mai şi verifice ipotezele de plecare. În România, simple păreri neargumentate devin literă – inflexibilă – de lege. Presupunerea devine automat fapt. Nu se dezbate, se combate. Oricine poate deveni din partener de discuţie, duşman. Virulenţa discordiei şochează. Important e să ai dreptate, să îl anihilezi pe celălalt cu orice preţ, cu orice arme. Lumea nu deosebeşte între percepţie şi realitate. Ne scapă analiza obiectivă. Nu suntem obişnuiţi să acomodăm percepţii diferite, dar mai realităţi diferite.
De fapt, mai toate în România se fac superficial, pe sponci, arbitrar şi haotic. Vorbim haotic, ceea ce înseamnă că gândim haotic, prin urmare trăim haotic şi acţionăm haotic. Totul e sub semnul precarului, al improvizaţiei. Unde e demersul dus până la capăt, unde e misiunea asumată deplin, unde e construcţia bine finalizată? Toate, de la drumuri până la sufletele noastre, zac în diverse stadii de abandon, nepăsare şi încremenire-n proiect.
În locul lor e vacarmul.
